Toți știm. Nu e nimic nou în ce urmează să spun. Și tot ceea ce voi scrie mai departe nu e o revelație, ci o oglindă. Una în care ne privim rar, și când o facem, ne întoarcem privirea repede. Pentru că doare. Pentru că ne face să ne simțim mici, complici și vinovați. Dar e oglinda noastră. A tuturor. Și poate că a venit vremea să o privim cu onestitate. Foto: Profimedia
Citeste integral - click aici
Articolul "Până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții. Și noi tăcem. Un eseu despre tăcere, complicitate și moștenirea unei traume colective" a fost redactat de Gelu Duminică si a fost preluat din publicatia online Republica.ro
