Prima dată am mers la București prin ‘68, sau ’69. Aveam trei sau patru ani. Auzisem de București de pe la televizor și radio. Habar n-aveam ce era exact. Știam că mergem la Nașu’. Nașul de cununie al părinților mei care se mutase acolo. Și pe care nu mi-l aminteam. Îl văzusem prin pozele de la botezul meu și de la nunta părinților mei. Clar, abia așteptam să-l văd.
Au făcut ai mei bagajele, într-o geantă de voiaj albastră, în carouri. Am plecat cu trenul de patru dimineață. La plecare am văzut că mai era și un curcan viu, și o damigeană. Am ajuns la București. Am luat troleul 85 (la vremea aceea chiar n-am înțeles de ce sunt așa multe, 85 sau chiar peste) și, nu după mult timp, am ajuns la nașu, la Gara Obor. Nașu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, plecase din funcția de șef de gară la Zimnicea în aceea de șef de gară la Obor. Pentru mine era tot gară. Dar când am văzut că era mai mare decât tot ce văzusem eu, am fost sigur că nașu e și el un gigant. Gara de Nord aveam să o apreciez ca mărime abia la plecarea înapoi spre casă. Era mai mare decât gara Obor. Deci, se putea.
Citeste integral - click aici
Articolul "Orașul pe care l-am iubit pe cât l-am urât. Amintiri despre București" a fost redactat de Florentin Mocanu si a fost preluat din publicatia online Republica.ro
