Eram la vârsta la care bătrânețea nu avea niciun contur, ca în zorii lăptoși ai zilei, când încă nu se disting formele din jur. Nu era nici măcar un cuvânt în vocabularul meu. Cum nu era nici “tată”... Stăteam cuminte pe genunchii ciolănoși ai bunicului și repetam după el: “Tatăl nostru care ești în Ceruri...” Bunicul nu știa să citească. Făcuse doar clasele primare, iar pe a patra o tot repetase până primise ordin să plece în armata. În școală se împrietenise doar cu majusculele, iar ani mai târziu, când abandonam ziare sau cărți pe masa de sub părul din curte, dibuia doar prima literă din titlul unei știri; în rest, privea literele cu uimire. Însă, așa cum orbii reușesc să se descurce în beznă ascuțindu-și auzul, el își antrenase memoria. Știa sute de povestiri, anecdote, pasaje din Biblie, rugăciuni. Nu le culesese din cărți, ci se hrănise din ceea ce auzise în jur, așa cum erau și pildele pe care i le dădea “doctorul de suflete” la care trăgea în fiecare toamnă târzie, când de crengile pomilor nu se mai ținea nicio frunză îngălbenită. Foto: MoiraM / Alamy / Alamy / Profimedia
Citeste integral - click aici
Articolul "O amintire din copilărie | Cum a rupt bunicul meu „blestemul din neam” revărsând asupra noastră multă iubire" a fost redactat de Raluca Hatmanu si a fost preluat din publicatia online Republica.ro