Dacă uit să-mi pun ceasul pe mână mă apucă panica, chiar dacă ora de pe ecranul smartphone-ului meu este mult mai exactă decât cea indicată de arătătoare, pe cadranul ceasului de mână vechi de peste zece ani. Dar un ecran nu e cadran, iar gestul de a-mi consulta ceasul e înrădăcinat în existenţa mea de o viaţă (minus circa nouă ani, până în vacanţa mare de după clasa a doua primară, când am primit primul meu ceas – un UMF – drept recompensă pentru premiul I).
Cred că nu aveam nici cinci ani când tata m-a învăţat să citesc ceasul (pe deşteptător CFR, cu două sonerii), explicându-mi pe îndelete ce rol au şi ce indică cele două arătătoare (limba mare şi limba mică). Îmi plăcea să surprind momentul în care se deplasa (cu o smucitură) minutarul, marcând trecerea unui minut, şi urmăream cu atenţie maximă mişcarea abia sesizabilă a limbii mici, care parcurgea (totuşi) distanţa de la o oră la alta.
Citeste integral - click aici
Articolul "De ce nu am renunțat niciodată la ceasul de mână: O poveste despre timp și schimbare" a fost redactat de Andrea Ghiță si a fost preluat din publicatia online Republica.ro
