24 februarie 2022 este ziua în care destinul poporului ucrainean s-a schimbat brusc: teritoriul ţării a fost invadat de armata rusă, pacea din Ucraina a fost înlocuită cu un război sângeros, iar vieţile oamenilor au luat un alt curs. La un an distanţă, peste 7 milioane de cetăţeni ucraineni, fugiţi din calea armatei invadatoare, îşi duc viaţa în alte ţări, mulţi dintre ei fiind nevoiţi să pornească de la zero. De un an, România a devenit a doua casă pentru peste o sută de mii de refugiaţi ucraineni. Pe Alex Danilov l-am cunoscut în Bucureşti. Are 16 ani şi este din Cernăuţi. De aproape un an locuieşte în România, cu părinţii şi sora sa de doar trei ani, după ce pe 29 februarie 2022 au părăsit Ucraina, de teama de a nu fi ucişi. Pentru Alex, vestea războiului a fost un şoc. Despre război nu auzise decât la lecţiile de istorie sau la televizor. “A intrat mama mea în cameră şi a zis s-a început. Eu nu am înţeles ce s-a început. Am intrat în social media, în Instagram şi am văzut că s-a început războiul. Mi-am dorit de mult să fac studii în România, dar nu cu un asemenea preţ. Ziua de 24 februarie este ziua în care mi s-a schimbat viaţa. În ziua aceea, am o surioară de 3 ani şi veselă a alergat la mine, am ridicat-o la geam, pentru că ea aştepta foarte tare zăpada şi am ridicat-o să vadă. Noi locuiam în centrul oraşului şi era întotdeauna aglomerat. Când am deschis geamul, maşini nu erau. Era o uimire. Am înţeles că toţi pleacă, pleacă să îşi salveze viaţa”, povesteşte Alex. A treia zi de la începutul războiului, întreaga familie s-a retras la casa bunicilor, într-o localitate rurală, în apropiere de Cernăuţi, iar pe 29 februarie au decis, la primele ore ale zile să părăsească ţara şi să vină în România. S-au urcat în maşină, cu un bagaj mic, în care au pus lapte praf şi iaurt, pentru cea mica şi au plecat spre vamă. Tot în Bucureşti am cunoscut-o pe Natalia Morozova, în vârstă de 39 de ani, profesoară de limba engleză. A plecat din Viniţa, un oraş din centrul Ucrainei, şi a venit în România pe 8 martie 2022, alături de mama ei, pensionară, şi de fiica ei de zece ani. Acasă şi-a lăsat soţul. “Când am plecat, nu ştiam nimic. Ştiam doar că vom călători spre Bucureşti. Asta era tot. Începutul a fost cam stresant, mai apoi s-au îmbunătăţit condiţiile, viaţa. Evident că ne este dor de acasă. Acolo este tatăl Sashei. Locuim separat, dar tot suntem o familie, aşa că ei îi este dor de tatăl ei, iar mie de soţul meu. Cred că în prima zi, la 20 de km de oraşul nostru este un orăşel mai mic, care are unitate militară şi a fost bombardat. Apoi, după ziua în care am plecat, avem un aeroport în Viniţa, care nu este foarte folosit acum, deşi a fost înainte şi care urma să fie renovat, l-au bombardat, de asemenea. Cel mai rău a fost pe 14 iulie, când un centru de birouri, cu magazine, nu pot spune că e chiar un mall, cu centru medical, unde au zburat trei rachete şi mai mulţi oameni au murit”, spune Natalia Morozova. Şi Alex, dar şi Ala, mama sa, ca şi Natalia au început viaţa în România, neştiind pentru cât timp. Şi-au găsit aici a doua casă şi spun că românii le-au oferit tot ceea ce au avut nevoie. Ca ei, în România au rămas peste o sută de mii de ucraineni, din cei peste 3 milioane şi jumătate care au trecut graniţele României. “Oamenii care au decis să plece mai departe, în America, în Canada au realizat într- un fel că au plecat pentru totdeauna. Pentru unii, poate chiar a fost o oportunitate să îşi schimbe viaţa aşa. Pentru mine e foarte greu să mi-o schimb şi îmi doresc să se termine războiul şi, sigur că îmi doresc să câştige Ucraina, şi se va întâmpla, dar nu ştie nimeni când”, spune Natalia Morozova. “Îmi doresc să fie pace peste tot, să fie aşa o armonie şi să se înţeleagă toate popoarele între ele”, spune Alex în timp ce mama lui speră că vor reveni în Ucraina cât mai repede şi îşi doreşte ca nici familia ei şi nici alţii să nu cunoască cuvântul război.
Sursa: AGERPRES
